Humble Thinker

Am purtat o discutie foarte interesanta de Revelion sau in noaptea de dupa (nici nu mai tin minte exact) cu Amalia si Razvan despre importanta cartilor. Totul a pornit de la faptul ca ei nu mai stiu cum sa o faca pe fata lor sa citeasca de buna-voie. Astfel, s-au observat diferente clare intre generatiile care au trait atunci cand TV-ul se inchidea la 22:00 si generatiile cu TV si NET non-stop.

Concluzia pe care am tras-o dupa cateva ore bune de discutii mai mult sau mai putin calme a fost ca a citi este foarte important pentru dezvoltarea imaginatiei si limbajului. Gandindu-ma la cum ar putea sa o faca pe Bianca sa prinda gustul cartilor, mi-a venit o idee interesanta. Sa ii dea sa se uite la mai multe ecranizari ale aceleiasi povesti, sa ii prezinte ce au “vazut” ei cand au citit cartea si sa o faca curioasa ce ar “vedea” ea cand ar citi-o.

Nu demult mi-am innoit biblioteca cu niste carti cu ecranizari mari, like “Tacerea mieilor”, “Hannibal”, “Strania poveste a lui Benjamin Button” , trilogia “Tha Godfather”. Mai am multe pe lista mea, dar le voi achizitiona in timp, cu voia portofelului nostru. Aseara am inceput sa citesc “Tacerea mieilor” si am ramas placut impresionata de multitudinea de imagini noi care imi invadau neuronii. Drept este ca nici filmul nu l-am mai vazut de ceva timp, lucru care imi permite o libertate mai mare de imaginatie.

O chestie mi-a atras atentia: faptul ca Hannibal avea la mana stanga 6 degete. Ok, Anthony Hopkins intr-adevar a jucat mai mult decat perfect rolul doctorului-psihopat, dar… nu stiu… A “vedea” un psihopat cu 6 degete la mana in felul in care este descris in carte parca da alt farmec ideii de Hannibal. Cel putin asta este parerea mea.

Urmeaza, cand o sa ma intalnesc cu Amalia sa ii dau tava, sa ii spun si faza pe care am descoperit-o eu. Poate o voi putea ajuta cumva in legatura cu Bianca. Desi oricine nu prea asculta sfaturile parintilor. Doar o sa li se aprinda un beculet cand o sa se dea cu capul de perete.

Discutia a ajuns pana si la “cum sa iti feresti fata de la a fi heart-broken”. Ca mama, iti vine greu sa iti lasi fiica sa se loveasca de probleme, sa isi faca acea “experienta personala de viata”. Parca iti vine sa ii bagi in cap toata experienta ta de mama, dar totusi stii ca oricat te-ai lupta, tot nu o poti proteja asa cum ai vrea.

in sfarsit a venit si caldura mult asteptata… soare, flori, miresme de copaci proaspat infloriti…

inca de ieri am vazut pe strada multa lume incantata de venirea primaverii… este chiar placut… cel putin pana spre seara cand se lasa racoarea… putem renunta la gegi (si asta spune o friguroasa :) )… putem sta pe banci fara sa ne fie frica ca ramanem lipiti acolo de cat de tare inghetam… putem sa bem un suc la terasa… in sfarsit orasul parca prinde viata…

in fundatie este mult mai aglomerat decat alte dati… parcul se umple, iar bancile goale sunt foarte greu de gasit… ce este mai frumos decat sa admiri forfota de primavara ? ah, da, si “specimenele” care au stat cam ascunse iarna asta…

de exemplu, motociclistii au aparut ca ciupercile dupa ploaie… pe copou numai motoare, o poluare fonica placuta pentru unii… oricum, chiar daca iti plac motoarele, chiar daca nu, esti tentat sa intorci capul cand auzi “torsul” unei motociclete…

nu ar trebui sa uitam nici dragele noastre pitzipoance… primavara este un inceput perfect pentru ele… acum isi pot arata “push-up-ul” prin decolteu, nu mai trebuie sa poarte kile de haine pe ele (de parca ar fi purtat foarte multe iarna, dar nah)…

am observat ca, la fel ca in fiecare an, apar si bebeii… cum da primul soare, cum strazile sunt pline de carucioare si de portrete de “familii perfecte” iesite cu “bijuteria” la plimbare…

este momentul potrivit sa studiezi oamenii… cei care par intr`adevar fericiti, cei care au problemele lor pe cap si se opresc dintr`o data si admira frumusetea naturii…

probabil se observa “entuziasmul” meu in legatura cu acest anotimp… saracul nu mi`a facut nimic, dar probabil ca toate lucrurile care mi s`au intamplat pe tot parcursul vietii imi provoaca o stare de melancolie, de tristete…

oricum, abia astept sa ies maine din casa sa simt caldura suportabila de afara…

pana atunci, va propun niste melodii de primavara :P:

1. pentru cei carora le place primavara si care inca se mai simt copii: Loredana – Vine, vine primavara

2. pentru cei care se simt melancolici cand vine vorba de primavara: Vasile Seicaru – Antiprimavara

3. pentru cei indragostiti: Holograf – Primavara incepe cu tine

4. pentru mine… hai si pt cei carora le place VV: Vama Veche – Primavara

bine, ma inscriu si la celelalte categorii de melodii, dar nah :D… daca nu va incadrati in categoriile propuse de mine, feel free to search on trilu or youtube :P

dar acum, va urez o noapte placuta si odihnitoare… sper sa am parte si eu de ce va urez :)

am tot ce mi`am dorit. o persoana care sa ma iubeasca, niste parinti cum multi si`ar dori, niste prieteni la care nu as renunta pentru nimic in lume… am chiar si bebelusii mei iubiti, lexy si filip…

am trecut prin toate stadiile tineretii, atat cele despre care vorbeste freud (s`ar putea sa fi ramas un pic blocata intr`un stadiu, dar sunt relativ normala), cat si cele nescrise, cele prin care trebuie sa treaca fiecare om pentru a trece mai departe…

am facut aproape toate lucrurile pe care un minor nu avea voie sa le faca… am devenit majora si nu am incetat sa le fac, dar, ca pentru fiecare dintre noi, au inceput sa para lucruri normale…

am avut prieteni cu carul care in timp s`au triat… mi`a fost tradata increderea, uneori am dezamagit si eu… dar cine a meritat a ramas langa mine…

am avut relatii si relatii, mai mult sau mai putin serioase… am iubit, avand sau nu parte de afectiune din partea celuilalt… am suferit, am supravietuit…

viata se rezuma pentru multi la o cautare continua a persoanei cu care sa te potrivesti din aproape toate punctele de vedere, cel putin la chestiile majore… si, de multe ori, atunci cand crezi ca ai gasit`o, o pierzi…si gasesti alta…si incercati sa faceti totul pentru a va multumi reciproc… as vrea sa nu se mai sufere din dragoste, dar cum ai putea afla altfel ce greseli sa nu mai faci sau ce tip de persoana sa iti alegi data viitoare ?

dragostea eterna nu exista… cand eram eu in depresiile mele, discutam zilnic cu mami meu si ii explicam, prin exemple concrete, de ce cred eu ca exista dragostea care nu moare niciodata. si toate “credintele” mele au fost spulberate prin alte exemple concrete din viata acelorasi persoane. viata este un sir lung de concesii. pentru a avea ceva trebuie sa renunti sau sa schimbi altceva.

exemplul cel mai elocvent, relatia pe care mi`as fi dorit`o si eu, este al unor persoane care se uitau unul la altul de parca doar ei doi exista pe aceasta lume. au trait o intreaga viata unul langa celalalt. o casnicie inceputa pe vremea comunismului si terminata in timpurile moderne… terminata tragic, cu suferinta, prin curmarea unei vieti… ea a sfarsit din cauza unei boli, iar el nu a reusit sa treaca peste nici dupa cativa ani (sa fie 5 ?)… micile neintelegeri au fost aproape absente… dar unele mici minciuni au existat… si ma simt vinovata intr`un fel pentru asta… imi aduc aminte de fiecare data cand ma intalneam cu ea, imi cumpara dulciuri si imi dadea cativa bani ca sa am si eu, pe zilele in care nu ne vedeam, sa ma rasfat cu ciocolata. si de fiecare data imi spunea ca acesta este micul nostru secret… a promis ca imi va tine loc de bunica si a fost mai mult decat atat… probabil si lipsa copiilor a avut un cuvant de spus in situatia respectiva… si desi nu au avut copii, casa lor era plina tot timpul cu nepoti… si vedeam pe fata lor o urma de tristete ca nu au avut si ei parte de “mica bucurie a vietii”… dar s`au obisnuit cu ideea… au invatat sa fie numai ei doi, sa aiba grija unul de celalalt, sa se completeze unul pe celalalt… si ea s`a dus… este greu sa pierzi persoana alaturi de care ai trait zeci de ani, pe care te`ai obisnuit sa o ai in casa, cu care obisnuiai sa comentezi toate aberatiile de la televizor… si, pentru a nu iesi din rutina, geanta ei o gasesti in continuare pe masa din hol… neatinsa, neschimbata, exact ca atunci cand inca traia… parca asteapta sa fie scoasa la plimbare de catre ea… usa de la intrare scartaie, parca asteptand ca ea sa vina de la cumparaturi… discutiile cu ea nu au incetat… incep in casa, unde probabil sufletul ei vegheaza, si continua la cimitir, unde se afla trupul neinsufletit si mancat de viermi… gandindu`ma la ce am scris, realizez ca acestea sunt probabil dovezi ale dragostei, acea dragoste pe care am invatat`o din povestile cu printi si printese… dar, dupa un anumit timp, totul s`a redus la sentimentele pe care le`au simtit in tinerete si care s`au redus la o obisnuinta… au fost fericiti impreuna, la suprafata parca era visul oricarei persoane… dar le`au lipsit ceva ce le`ar fi facut cu siguranta viata la luminoasa… comportamentul lui de dupa ce a pierdut`o denota ideea ca in final, totul se reduce la amintiri si la obisnuinta…

nu cred in totalitate aceasta idee, dar probabil, cand voi fi pe patul de moarte si voi face un bilant al vietii mele, voi realiza de fapt adevarul… pana atunci, toate sunt niste speculatii, niste concluzii trase din discutii profunde…

am dovezi clare si o simt si pe pielea mea, chiar daca sunt abia la inceputul vietii, ca oricat de multe ai avea, tot lipseste ceva… si cand gasesti acel ceva, va aparea altceva ce va lipsi… este natura umana sa nu fim multumiti de ceea ce avem, de ceea ce suntem… sa vrem mai mult si sa ne impunem standarde uneori prea ridicate…

inca nu am incetat sa visez si sper ca va veni ziua in care voi spune “nimic nu imi lipseste.”

Gândul că trebuie să fac practică pe un copil cu Sindromul Down m-a speriat, mai ales că este la o grădiniţă cu specific catolic, eu nefiind chiar atât de religioasă.

Am fost încântată văzând că toată lumea este binevoitoare, că îmi este prezentată toată clădirea şi că mi s-a făcut cunoştinţă cu tot personalul. Bine înţeles că toată lumea din grădiniţă o cunoaşte pe Maria, subiectul nostru de discuţie. Este dificil să te înţelegi cu copiii normali de 4-5 ani, dar este mult mai greu să te înţelegi cu cei mai speciali, să zic aşa.

M-a frapat prima reacţie a colegilor Mariei. De cum m-am aşezat la masă cu ei, au început să îmi explice, după cum ştiau ei, ce este în neregulă cu ea. Au început să îmi spună lucruri cum că ea nu se poate înţelege cu nimeni, că bate pe toată lumea şi că este, totuşi, cea mai îndrăgită din grădiniţă. Greu de crezut lucrurile rele care mi s-au spus despre ea, din moment ce prima ei reacţie după ce mi-a aflat numele a fost să ma pupe. Mi-a dat impresia că este un îngeraş. Tocmai aceste contradicţii mi s-au parut interesante şi am luat această experienţă ca pe o provocare.

Din păcate, Maria nu poate participa la toate activităţile datorită intelectului scăzut pe care îl are. Din acest motiv, ea a devenit preocuparea mea. Educatoarea mi-a explicat cam ce ar trebuit să fac şi am pornit în „joaca” cu Maria, hotărâtă să aplic cele auzite. Mă aşteptam la un refuz din partea ei, dar nu chiar atât de categoric. Am avut mult de furcă cu ea şi mă hotărâsem că este prea greu pentru mine să continui să fac acest lucru. Dar ziua trebuia terminată. Aşa că am incercat să găsim împreună jocuri care să îi placă şi care să fie şi bune pentru ea. Am căzut la înţelegere să ne uităm prin cărţi. Mi-a plăcut că încerca să îmi povestească ceea ce vedea ea în acele poze şi mi-a plăcut că îşi punea mintea la contribuţie. Mi-a dat un sentiment de mulţumire.

În pauzele de joacă îmi place să urmăresc toţi copiii, să văd cum reacţionează unii faţă de ceilalţă şi cum reacţionează faţă de Maria. Prima impresie a fost plăcută, deoarece majoritatea se jucau cu ea şi se vedea că îi face şi ei plăcere. Dar comportamentul specific bolii o face să aibă apucături ciudate, în sensul că trage fetele de păr, bate şi scuipă băieţii. Nu vă faceţi griji, am păţit-o şi eu şi am ajuns acasă cu vânătăi. Asta până să capăt autoritate în faţa ei.

Este foarte dificil să o ţii locului deoarece este foarte energică. Dar în timp, cu ajutorul educatoarei, am învăţat că severitatea în aceste momente este de bun augur cu toţi copiii, oricum ar fi ei. Am învăţat să mă supăr pe ea şi să o ignor când avea crizele de mofturoasă. Mi se rupea sufletul, dar cel mai frumos moment este atunci cand vine înapoi la tine să te roage să te joci cu ea.

Această experienţă nu este bună doar pentru viitoarea mea carieră, ci şi pentru viaţă. Nu mă aşteptam să trebuiască să servesc copiii la masă, să o spăl pe Maria pe dinţi şi pe mâini, dar toate aceste activităţi pot fi transformate într-o joacă în care ea intră destul de repede şi de uşor.

Îmi este imposibil să nu vă vorbesc si de ceilalţi copii care mi s-au lipit de suflet. De exemplu Teodor tot timpul mi se aşează în braţe şi îmi spune că mă iubeşte. Prima dată când mi-a făcut aşa, am rămas fără cuvinte din cauza emoţiilor.

Pentru început am fost un observator, studiam comportamentul copiilor şi îmi aminteam de stadiile pe care ni le explica semestrul trecut cu atâta patos doamna Boza. Îmi aminteam de aşa-numitele dialoguri-monologuri. Toţi încercau să îmi explice, evident în acelaşi timp, despre viaţa lor, despre prinţi şi prinţese, despre ofurile lor. În timp am intrat si eu, încet încet, în mica lor lume unde totul este posibil.

Recunosc faptul că este incredibil de greu să îţi păstrezi calmul. Multe cuvinte şi expresii îmi străbăteau mintea, dar tot timpul un moment de nervi se compensează imediat cu un moment emoţionant sau pur şi simplu plăcut.

incercand sa fac un lucru bun, sa incerc sa educ un copil bataus, mi`am am luat`o la propriu… adica un pumn in maxilar… nah… asta e…

cel mai greu este sa lucrezi cu copiii prosti.. suna foarte aiurea, dar asa si este… adica… sa incerci sa faci teme de clasa 2 sau 3 cu niste copii care nici macar nu stiu sa vorbeasca corect sau sa faca o simpla adunare… sunt copii care provin din familii sarace, cu parinti criminali, copii care nu stiu ce inseamna sa fii fericit si sa ai pe cineva acasa care sa te sustina… e dificil pentru mine, care petrec 4 ore pe saptamana cu ei, dar ma gandesc la cei care lucreaza acolo si nu doar cei care fac voluntariat…

cu maria, cea cu sindromul down, e din ce in ce mai dificil… un comportament imposibil, dar se rezolva incet pe masura ce capat autoritate fata de ea si o invatz ca nu sunt moale, ci pot fi si mai dura cu ea… a fost placut ca dupa 2 saptamani, copiii, mai ales teodor, sa sara in jurul meu, fericiti ca am revenit la ei… un copil se ataseaza foarte rapid de cineva… am avut un mare soc… nu trebuie sa judecam dupa aparente… un copil care pare mare baietas si foarte fericit este de fapt batut de soarta, fiind intarziat mintal… si mai este un alt copil cu posibilitate de autism, traieste in lumea lui si parca nu te poti apropia de el… in legatura cu copilul al carui nume nici nu l`am retinut, cel care m`a batut, nu am nimic de comentat… adica este frumusetea pamantului, dar o bate pe maria, pe mine.. si trebuie, incet incet, sa capat autoritate si fata de el..

e dificil si foarte oboositor… mai ales la cei de la gradinita… cred ca nu vreau sa mai plec de acolo… imi plac mult prea mult… la don bosco nu este atasament, dar ai satisfactii daca reusesti sa ajuti un copil sa inteleaga o problema sau ceva de genul…

satisfactia si multumirea nu se pot exprima in cuvinte… un lucru rau se compenseaza imediat cu celelalte bune…