am tot ce mi`am dorit. o persoana care sa ma iubeasca, niste parinti cum multi si`ar dori, niste prieteni la care nu as renunta pentru nimic in lume… am chiar si bebelusii mei iubiti, lexy si filip…
am trecut prin toate stadiile tineretii, atat cele despre care vorbeste freud (s`ar putea sa fi ramas un pic blocata intr`un stadiu, dar sunt relativ normala), cat si cele nescrise, cele prin care trebuie sa treaca fiecare om pentru a trece mai departe…
am facut aproape toate lucrurile pe care un minor nu avea voie sa le faca… am devenit majora si nu am incetat sa le fac, dar, ca pentru fiecare dintre noi, au inceput sa para lucruri normale…
am avut prieteni cu carul care in timp s`au triat… mi`a fost tradata increderea, uneori am dezamagit si eu… dar cine a meritat a ramas langa mine…
am avut relatii si relatii, mai mult sau mai putin serioase… am iubit, avand sau nu parte de afectiune din partea celuilalt… am suferit, am supravietuit…
viata se rezuma pentru multi la o cautare continua a persoanei cu care sa te potrivesti din aproape toate punctele de vedere, cel putin la chestiile majore… si, de multe ori, atunci cand crezi ca ai gasit`o, o pierzi…si gasesti alta…si incercati sa faceti totul pentru a va multumi reciproc… as vrea sa nu se mai sufere din dragoste, dar cum ai putea afla altfel ce greseli sa nu mai faci sau ce tip de persoana sa iti alegi data viitoare ?
dragostea eterna nu exista… cand eram eu in depresiile mele, discutam zilnic cu mami meu si ii explicam, prin exemple concrete, de ce cred eu ca exista dragostea care nu moare niciodata. si toate “credintele” mele au fost spulberate prin alte exemple concrete din viata acelorasi persoane. viata este un sir lung de concesii. pentru a avea ceva trebuie sa renunti sau sa schimbi altceva.
exemplul cel mai elocvent, relatia pe care mi`as fi dorit`o si eu, este al unor persoane care se uitau unul la altul de parca doar ei doi exista pe aceasta lume. au trait o intreaga viata unul langa celalalt. o casnicie inceputa pe vremea comunismului si terminata in timpurile moderne… terminata tragic, cu suferinta, prin curmarea unei vieti… ea a sfarsit din cauza unei boli, iar el nu a reusit sa treaca peste nici dupa cativa ani (sa fie 5 ?)… micile neintelegeri au fost aproape absente… dar unele mici minciuni au existat… si ma simt vinovata intr`un fel pentru asta… imi aduc aminte de fiecare data cand ma intalneam cu ea, imi cumpara dulciuri si imi dadea cativa bani ca sa am si eu, pe zilele in care nu ne vedeam, sa ma rasfat cu ciocolata. si de fiecare data imi spunea ca acesta este micul nostru secret… a promis ca imi va tine loc de bunica si a fost mai mult decat atat… probabil si lipsa copiilor a avut un cuvant de spus in situatia respectiva… si desi nu au avut copii, casa lor era plina tot timpul cu nepoti… si vedeam pe fata lor o urma de tristete ca nu au avut si ei parte de “mica bucurie a vietii”… dar s`au obisnuit cu ideea… au invatat sa fie numai ei doi, sa aiba grija unul de celalalt, sa se completeze unul pe celalalt… si ea s`a dus… este greu sa pierzi persoana alaturi de care ai trait zeci de ani, pe care te`ai obisnuit sa o ai in casa, cu care obisnuiai sa comentezi toate aberatiile de la televizor… si, pentru a nu iesi din rutina, geanta ei o gasesti in continuare pe masa din hol… neatinsa, neschimbata, exact ca atunci cand inca traia… parca asteapta sa fie scoasa la plimbare de catre ea… usa de la intrare scartaie, parca asteptand ca ea sa vina de la cumparaturi… discutiile cu ea nu au incetat… incep in casa, unde probabil sufletul ei vegheaza, si continua la cimitir, unde se afla trupul neinsufletit si mancat de viermi… gandindu`ma la ce am scris, realizez ca acestea sunt probabil dovezi ale dragostei, acea dragoste pe care am invatat`o din povestile cu printi si printese… dar, dupa un anumit timp, totul s`a redus la sentimentele pe care le`au simtit in tinerete si care s`au redus la o obisnuinta… au fost fericiti impreuna, la suprafata parca era visul oricarei persoane… dar le`au lipsit ceva ce le`ar fi facut cu siguranta viata la luminoasa… comportamentul lui de dupa ce a pierdut`o denota ideea ca in final, totul se reduce la amintiri si la obisnuinta…
nu cred in totalitate aceasta idee, dar probabil, cand voi fi pe patul de moarte si voi face un bilant al vietii mele, voi realiza de fapt adevarul… pana atunci, toate sunt niste speculatii, niste concluzii trase din discutii profunde…
am dovezi clare si o simt si pe pielea mea, chiar daca sunt abia la inceputul vietii, ca oricat de multe ai avea, tot lipseste ceva… si cand gasesti acel ceva, va aparea altceva ce va lipsi… este natura umana sa nu fim multumiti de ceea ce avem, de ceea ce suntem… sa vrem mai mult si sa ne impunem standarde uneori prea ridicate…
inca nu am incetat sa visez si sper ca va veni ziua in care voi spune “nimic nu imi lipseste.”
