Un fior imi strabatu corpul. L`am simtit in toate incheieturile. Mi`a provocat un sentiment ciudat, nemaiintalnit. Sa fie frica? Poate. Dar parca e ceva mai puternic, mai infricosator.
Ma uit pe geam. O ploaie grea se observa la felinarele de peste drum. O aud, o vad, mi se face pielea de gaina. De mica imi este frica de acest tip de dezlantuire a naturii. Dar totusi parca iti provoaca melancolia. Stau si ma uit pe geam. Vad norii brazdati de brate luminoase. La cat de pacatosi suntem, cred si eu ca suntem pedepsiti cu astfel de privelisti. Furia devine din ce in ce mai puternica, oamenii se strang in siguranta caselor lor. Dar ei nu stiu ca si ea o poate pati. Nimic nu este invincibil in fata naturii.
A inceput sa palpaie. Stie ca mi`e frica de intuneric. Si de tunete si fulgere… Ma cuibaresc in pat si ascult ploaia cum bate in acoperis. Parca ar vrea sa intre si e furioasa ca nu o las. Incerc sa ignor furia ei si sa ascult doar ce este placut. Dar ce poate fi atat de placut, totusi? M`a lasat fara lunima pentru o secunda. Parca au fost ore. Ochii mei, incercand sa se obisnuiasca cu intunericul, imagineaza niste forme. Lumina fulgerului pare sa confirme formele ireale. Simt cum inima imi bate puternic, rugandu`se sa se termine mai repede. Vantul bate in geam, copacii urla de durere, cerul tipa. Incep sa ma simt ca in acele filme inspaimantatoare la care radeam tot timpul. Probabil imi va fi invatatura de minte sa nu imi permit sa ma mai infricosez asa.
Din nou lumina! Ce bine. Parca asa, furia este mai mica. A capatat alte dimensiuni. Incerc sa ascult, sa inteleg de ce este suparata, dar probabil va ramane un mister pentru toata lumea.
De ce nu poate fi ca in tinerete cand romantismul era ceea ce ne caracteriza pe noi, tinerii? Obisnuiam sa ne plimbam prin ploaie si sa ne cunoastem mai bine. Picaturile de ploaie de pe fata parca nu mai contau. Fulgerele le foloseam ca sa ne uitam unul la altul, iar tunetele treceau nesimtite pe langa noi. Parca mergeam pe un drum fara destinatie, un drum intunecat, pustiu, fara sfarsit, care era doar al nostru, martorul sentimentelor pe care le pastram cu drag in inima. Inca le mai pastrez, dar sunt singura. Am ramas doar cu amintirile placute care ma fac sa sufar. Cred ca ma asteapta undeva, acolo, sa ne reintalnim si sa ne plimbam din nou ca doi indragostiti.
Din nou aud tunetele si observ cu coada ochiului fulgerele. Picaturile sunt din ce in ce mai slabe. Ma calmez si il vad. La fel ca in prima zi. Drumul e si el neschimbat. Doar ploaia mai lipseste. In schimbul ei, simt razele de soare cum ma mangaie si ma napadeste gandul ca poate acum va fi mai bine. Poate nu va trebui sa il mai las.
Natura este vie, parca se pregateste de sarbatoare. Oare ce vrea sa sarbatoreasca? Adierea vantului imi piaptana parul. Ma simt impacata, de parca aici este locul meu si ma intreb cum de nu am ajuns niciodata sa`l vizitez. Un alt sentiment ciudat isi face aparitia in suflet , intrebandu`ma unde sunt de fapt. Realizez de fapt ce este acest loc si incep sa ma simt implinita din nou.
O singura intrebare ma mai macina: oare ma vor gasi?
